SECŢIUNEA IV:

CARACERISTICI ŞI EVOLUŢII ALE CERAMICII “IPOTEŞTI-CÂNDEŞTI”

CAPITOLUL 11. Fabricaţia

[p. 166]

11.2. Tehnicile de modelare

Cele două tehnici fundamentale de realizare a recipientelor ceramice sunt cele frecvent vehiculate de această lucrare, ceramica lucrată la roată şi ceramica modelată cu mâna. Etnografic sunt cunoscute mai multe variante pentru fiecare în parte[23]. Modelarea manuală presupune cel puţin două variante: modelarea dintr-o massă unică sau asamblarea unor bucăţi prelucrate separat (în principiu colaci care se adaugă succesiv). A doua variantă este cunoscută şi în lumea slavă arhaică dar şi în civilizaţia geto-dacică[24] – precizare necesară pentru a înlătura iluzia că tehnicile fundamentale ar putea avea conotaţie etnică - şi se aplica numai vaselor de mari dimensiuni. Pentru secolul VI nu cunosc nici un exemplar realizat din bucăţi, deşi vasele de mari dimensiuni nu lipsesc cu totul, dar este de presupus că cel puţin unele au fost realizate astfel.

Între tehnica roţii şi cea a modelării manuale par să existe tehnici intermediare, cu ar fi suportul de modelare a pietrei plate (care deci se poate învârti) sau vârtelniţa (care se apropie de noţiunea abstractă a “roţii lente”). Limbajul arheologic curent foloseşte noţiuni greu digerabile, precum “ceramică lucrată cu mâna, îndreptată la roată” sau ”roată rapidă încetinită”, care încearcă să surprindă situaţiile intermediare. Ambele expresii sunt inacceptabile, fiindcă ceramica este făcută pe roată sau nu, sau fiindcă roata este “rapidă” (adică cu mişcare continuă, respectiv roată de picior, cu inerţie mare), sau “lentă”, respectiv cu mişcări discontinue, de balans (stânga-dreapta). Diferenţa dintre cele două tipuri de roată se observă, de obicei, pe striurile adânci lăsate pe interior, dar şi pe alte semne, cum ar fi ondularea peretelui, simetria sporită a produselor roţii rapide. Nu s-a încercat încă formularea unor criterii de departajare şi nici nu pare să se fi luat în considerare importanţa materiei prime – calitatea argilei pregătite pentru modelare. Este evident că argila cu sortare proastă sau cu degresanţi grosolani nu se poate lucra la viteză mare, nici pe cea mai perfecţionată roată, fiindcă obiectul s-ar sparge înainte de a fi terminat. Este extrem de probabil că meşterii olari ai epocii – ca cei de la Mărăcinele – nu foloseau tipuri diferite de roţi (nu avem deci, acolo, produse ale “roţii rapide” sau ale ”roţii lente”), ci foloseau roata de picior la o viteză adaptată materialului pe care îl prelucrau, iar olăria de bucătărie, având în compoziţie mai multe pietricele (care îi ameliorează calităţile termice) este lucrată la turaţii mai mici, rezultând un aspect de “roată lentă”. Din acelaşi motiv acest tip de ceramică este mai rar şi mai sărac decorat, deoarece compoziţia pastei este prea grosolană pentru a realiza striuri frumoase. În adjudecarea categoriei tehnice (roată lentă/ rapidă) nu existenţa striurilor pe interiorul vasului este decisivă (striurile pot fi şterse la finisaj), ci simetria formei şi a decorului. Atunci când un striu orizontal nu reuşeşte să fie liniar – suntem cu siguranţă în prezenţa unui produs al roţii cu mişcări discontinue (“lente”). În privinţa simetriei formei, Sistemul Compas are mai multe moduri posibile de răspuns. O primă variantă am propus-o încă din prima versiune a sistemului[25]. O modalitate mai simplă ar fi să notăm diferenţele bilaterale ale formatului (ceea ce ar presupune un singur câmp suplimentar în baza de date). Problema cea mare este însă desenul arheologic, care prezintă, înşelător, lucruri care nu sunt, dar şi faptul, mult mai supărător şi de neînlăturat, că pe majoritatea pieselor de inventar nu se pot face judecăţi bilaterale, pentru simplul fapt că fragmentul nu are mai mult de 25% din circumferinţă. În plus, în destule situaţii asimetriile nu sunt rezultatul unei modelări neglijente, ci a unor accidente

[p. 167]

de mânuire a obiectului ud, accidente de uscare datorate prelucrării defectuoase a pastei, unei arderi secundare sau chiar unei... reconstituiri nefericite. Criteriul de simetrie ar fi însă interesant, fiindcă ar produce automat o clasificare a calităţii modelajului.

În concluzie, nu există criterii suficient de pertinente şi cu caracter de universalitate care să distingă produsele roţii “rapide” de cele ale roţii “lente”. Am folosit şi eu aceste noţiuni, pe parcursul acestei lucrări, însă este de notat aici că sunt de preferat noţiunile – poate prea lungi – de “roată cu mişcare continuă” şi “roată cu mişcare discontinuă“. Este puţin probabil să se realizeze progrese importante în această discuţie şi că probabil efortul ar trebui îndrumat spre o cât mai serioasă evaluare a pastei ceramice, care conservă, în interiorul ei, numeroase elemente tehnice fructificabile.

În privinţa evoluţiei culturii Ipoteşti-Cândeşti, se poate descrie schematic un drum de la predominarea ceramicii lucrate la roata rapidă – copioasă în anumite areale, respectiv Ipoteşti, Gropşani seria A, probabil şi Copăceanca-Cotu lui Pantilie – la o predominare masivă a ceramicii lucrate cu mâna, în toate teritoriile de referinţă. În detaliu, se pare că avem o perioadă iniţială, destul de confuză, după 450, când prăbuşirea autorităţii hune produce grave perturbări (implicit mişcări de populaţie), provocând dezorganizarea producţiei meşteşugăreşti. Rezultatul imediat este dispariţia ceramicii cenuşii, deteriorarea dramatică a raportului între tehnici (câteva complexe de la Şirna, aparent bine asigurate stratigrafic între secolul IV şi secolul VI, par să realizeze contrastul căutat cu orizontul de locuire de la Cireşanu). Urmează apoi câteva decenii în care teritoriile nord-dunărene se află într-o influenţă ceva mai pregnantă a lumii romane târzii, o epocă de stabilitate şi de progres al meşteşugurilor (al societăţii în ansamblul ei, de fapt). O dată cu al patrulea deceniu al secolului al VI-lea campaniile cutrigure şi slave la Dunărea de Jos se înteţesc, context în care semnele decăderii apar din nou, inclusiv în privinţa raportului între tehnicile de modelare. Acest raport se deteriorează continuu, pâna la dispariţia completă a ceramicii lucrate la roată rapidă (Vadu Codrii, Vadu Anei, Şuviţa Hotarului), apărând izolat fragmente ceramice lucrate la roată lentă, în curs de generalizare. Acest din urmă fenomen nu este bine documentat în Muntenia, cunoscându-se până acum numai aşezarea de la Dulceanca IV, de la finalul secolului al VII, moment la care roata lentă era deja generalizată. Fenomenul tranziţiei la produsele roţii lente este însă bine atestat la Bratei, în sudul Transilvaniei, cât şi în siturile din aval de Clisura Dunării.

Situaţii contrastante nu avem numai de-a lungul istoriei culturii Ipoteşti-Cândeşti, ci şi în plan teritorial, relevându-se diferenţe regionale însemnate. Nu există în centrul şi nordul Munteniei nici măcar un sit în care să putem constata predominarea ceramicii lucrate la roată[26]. Avem doar câteva situaţii – un nivel de locuire de la Târgşor, aşezările de la Străuleşti – în care vorbim despre paritatea celor două tehnici; scala central-munteană este sigur alta decât cea constatată în vestul Munteniei şi în Oltenia, de unde şi dificultatea de a extrapola judecăţi culturale sau cronologice. Mai mult, există aşezări probabil relativ timpurii – ca Militari – sau foarte timpurii – ca Budureasca – în care raportul tehnic este în favoarea ceramicii arhaice. Nici un sit din nordul câmpiei nu este publicat de o manieră satisfăcătoare, însă impresia mea este că astfel de diferenţe regionale se pot presupune şi între siturile din jurul Bucureştiului – pe de o parte - şi cele din nordul Munteniei, în sensul că cele din urmă au o factură generală mai primitivă. Se poate sugera o schemă în care calitatea tehnică a produselor ceramice este invers proporţională cu distanţa până la Dunăre şi până în posesiunile romane din Oltenia.

Condiţia tehnică a ceramicii este factorul cu fluctuaţiile cele mai mari de-a lungul celor nici două secole de existenţă a culturii Ipoteşti-Cândeşti, în condiţiile în care formele şi decorul cunosc fluctuaţii nesemnificative. Acest fapt indică o acută dependenţă a comunităţilor nord-dunărene de factori exteriori. Producţia ceramicii de bună factură, modelată pe roata rapidă, nu a fost niciodată un atribut al producţiei casnice, presupunând specializare profesională, deci existenţa unui corp profesional. Deoarece necesităţile unei comunităţi, cât şi resursele de “plată”, erau foarte limitate, acest corp profesional nu putea fi decât itinerant. Este evident că itinerarea producătorului era o soluţie mai economică decât itinerarea mărfii, într-un teritoriu fără drumuri şi

[p. 168]

poduri. Pe de altă parte, activitatea acestor meşteri itineranţi nu era posibilă decât în condiţii relativ paşnice. Înrăutăţirea climatului militar, la sfârşitul secolului al VI-lea, va provoca întreruperea acestei activităţi şi dispariţia acestor tradiţii, pe suprafeţe foarte mari, inclusiv la sud de Dunăre. Dispariţia ceramicii lucrate la roată rapidă, de o manieră relativ sincronă, ridică întrebarea dacă meşterii nord-dunăreni nu erau legaţi, într-un fel sau altul, de activitatea organizaţiilor profesionale sud-dunărene. Un alt motiv al dispariţiei acestei activităţi pare să fie reducerea drastică a populaţiei, respectiv diminuarea cererii, cât şi probabilitatea ca turbulenţele provocate de migraţiile slave să se fi întins pe mai multe decenii la începutul sec. VII.

Cultura Ipoteşti-Cândeşti oferă pe ansamblul ei, din punct de vedere tehnologic, contra-performanţa cea mai tristă a primului mileniu. Nicicând, înainte sau după, raportul între ceramica lucrată la roată şi ceramica arhaică nu este atât de defavorabil, fapt care exprimă, condensat, severitatea vremurilor. Din totalul ceramicii din Muntenia şi Oltenia, notate aproximativ între 476 şi 650, 55,4% reprezintă ceramică lucrată cu mâna, raport care însă s-a degradat dramatic spre finalul intervalului. Decăderea societăţii nord-dunărene nu trebuie însă exagerată. Statisticile existente pentru societatea getică clasică (sec. II ante – I post), pentru Muntenia, indică 70,3% pentru acelaşi raport[27]. Societatea nord-dunăreană se întoarce deci la standardele unei societăţi rurale lipsite de aportul economic al oraşelor, aşa cum era înainte de cucerirea romană. Evident, comparaţia se opreşte aici, contra-performanţele societăţii contemporane marelui Justinian exprimându-se şi sub alte aspecte (ca să exemplificăm numai cu sărăcia formelor funcţionale sau cu scăderea drastică a capacităţii vaselor).

Un aspect particular al modelării, la care rapoartele fac adesea referinţă, este grosimea fragmentelor ceramice. Aceste grosimi sunt exprimate în milimetri, centimetri, metri şi alte unităţi de măsură, dar arareore sunt corelate dimensiunilor vaselor, ceea ce face informaţia inutilă, sau aproape; aproape – fiindcă acesta este, pentru ceramist, un indicator indirect al ordinului de mărime a recipientelor în discuţie (iar în lipsa unei ilustraţii corespunzătoare, orice indicaţie, fie şi involuntară, este bine-venită). Una dintre marotele cele mai îndrăgite ale arheologiei româneşti este superioritatea tehnică a “civilizaţiei romanice”, ceramica “slavă” fiind “identificată” după factura grosolană, cu pereţi groşi (şi după alte criterii la fel de valide). Să vedem nişte cifre deplin lămuritoare în materie, şi anume mediile regionale (fiecare reprezentând sute de piese) ale grosimii pereţilor ceramici, conform metodologiei Compas[28]:

Cifrele sunt deci direct proporţionale grosimii şi corelate diametrului alăturat, motiv pentru care unele cifre se pot reconsidera; astfel, grosimea superioară mare de la Penkovka se apropie, în termeni reali, de restul lumii slave, fiindcă se aplică în general pe diametre superioare proporţional mai mici, adică termenii de comparaţie din toate arealele sunt similari. La rigoare, şi ceramica din Muntenia şi Oltenia se poate reevalua, din aceleaşi motive, rezultând că, într-adevăr, ceramica dunăreană este uşor superioară ceramicii slave, în ansamblul ei, adică realizează un modelaj mai bun, cu pereţi mai subţiri. Dacă privim însă următoarele două coloane de cifre, raporturile se inversează, fundurile de vas ale ceramicii de la Dunărea de Jos fiind evident mai grosolane, iar

[p. 169]

o eventuală recorelare prin raportare la diametrul median ar face ca diferenţele să crească. Iată deci că detestatele funduri ogivale de oală, atât de urâte, sunt cât se poate de autohtone. Interesant este că şi această comparaţie produce o apropiere evidentă de Slovacia, pentru simplul motiv că condiţia tehnică a Slovaciei este în bună măsură asemănătoare Munteniei şi Olteniei. Cifrele ceramicii modelate manual din Slovacia sunt intermediare între restul lumii slave şi cele din cultura Ipoteşti-Cândeşti. Care ar fi explicaţia? Pare să fie una singură: populaţiile care s-au bucurat mai mult sau mai puţin de serviciile unor olari de meserie au abilităţi mai mici în producerea ceramicii arhaice, iar segmentul care pare să ilustreze cel mai exact abilitatea este realizarea, prin modelare manuală, a unui fund de vas subţire. Că aşa stau lucrurile se poate constata uşor privind comparaţia cu ceramica de la Iatrus, care are cifre similare Munteniei (inferioare ceramicii la roată rapidă!), dar grosimi inferioare substanţial mai mici. Şi prin această prizmă, comparaţia este în favoarea Olteniei, cifrele reci argumentând surplusul de tehnicitate intuit şi afirmat anterior[29]. Contrastul izbitor dintre ceramica lucrată la roată şi cea lucrată cu mâna din complexele oltene este deosebit de frapant şi pe acest tabel, pe care cele două categorii ocupă o ierarhie radical diferită (cu excepţia Iatrus, care este termen de comparaţie).

În fine, o ultimă constatare este că diferenţa văzută de arheologi între ceramica lucrată la roata rapidă şi la roată lentă (cu toate menţiunile anterioare) nu este o invenţie, ci o realitate, fiindcă cifrele celei dintâi reflectă superioritatea tehnică.

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE – arderea vaselor

---

[23] TROHANI 2000, p. 164-165.

[24] TROHANI 2000, p. 164.

[25] TEODOR E. 1996, p. 14-15. Se propunea acolo strângerea datelor separat pentru fiecare jumătate a vasului (ceea ce, evident, înseamnă o mare risipă de timp).

[26] Excepţiile sunt legate de activitatea Vasilicăi Sandu şi se numesc Lunca-Bârzeşti (publicată necorespunzător) şi un nivel de locuire de la Bălăceanca (nepublicat). Situaţia nu poate fi considerată atestată, existând până astăzi doar nişte afirmaţii. În lucrările de început ale lui Victor Teodorescu pretenţia predominării ceramicii lucrate la roată este formulată pentru primele trei faze (în accepţiunea respectivului autor), însă faptul nu poate fi probat pe ceramica publicată, pentru situri la est de Argeş, şi nici măcar pe materialul ceramic din expoziţia Budureasca (a Muzeului din Ploieşti), în care predominanţa ceramicii arhaice este zdrobitoare (un arheolog “clasic” mă întreba, intrigat: “Asta-i cultură romanică?!”).

[27] TROHANI 2000, p. 164. Cifra reprezintă media celor 6 aşezări pentru care există statistici.

[28] Pentru semnificaţia cifrelor şi modul de calcul – a se revedea § 1.1.2., sau Anexe, memoratoarele A şi B (recomandat; format mai compact)

[29] Cifrele ar putea fi real chiar ceva mai mici. Desenele de la Gropşani s-au realizat direct la scară (cu reduceri serioase, de 1/6 sau 1/8), ceea ce face ca tuşa să fie proporţional foarte groasă (fapt devenit foarte evident la scanarea pieselor pentru realizarea catalogului acestei lucrări şi aducerea la scara unitară de 1/3 [în ilustraţia-hârtie; 1/5 în ilustraţia digitală]; în catalog nu se va vedea acest lucru, fiindcă desenele sunt prelucrate grafic). Or, ne aducem aminte că tehnologia Compas măsoară toate dimensiunile pe exteriorul liniei, presupuse ideal cu grosime zero (nu se poate măsura centrul unei linii groase, fiindcă nu se poate distinge negru pe negru!). Este greu de apreciat cam la ce reduceri de cifre ar trebui să ne aşteptăm, dar estimez că în jur de 10%.